Php Szh zh Php n%C5%AE%D7%D3%B8%DF%C9%FA%D6%D0%D4%AD%A4%A2%A4%AD%A4%CA%A4%C1%A4%E3%A4%F3%A4%CEAV%CF%D6%B3%A1%CC%E5%F2%59pwww%EF%BC%8Cva9898%EF%BC%8CcomA Admin m Admin nsearchet Admin p Admin nkpu Login s Damnprettypinkpussy a Admin esearcha Damnprettypinkpussy asearchtsearch Damnprettypinkpussy t Szh ƒ Szh & Php 8 Szh 2 Admin ;chs-014 ÅŸi aÅŸa mai departe, cu toate că aceste motive „poetice” inundă copios versurile sale.
Citate aşa cum am făcut-o mai devreme, trunchiate, versurile Liviei Roşea nu trimit decât către un trivial obscen, fără nici o
virtute literară. Numai că una dintre caracteristicile esenÅ£iale ale poeziei sale o reprezintă narativitatea. Cităm adesea din poeÅ£ii moderni doar câteva versuri bine întocmite, încărcate de poeticitate, de sens, ÅŸi numai acele versuri, izolate, dau probă de un univers, de o figură reuÅŸită. La Livia RoÅŸea există mereu un mic scenariu, o tramă, o scurtă poveste sau o felie decupată din viaţă. Felul în care poeta face acest decupaj este el însuÅŸi o mostră de poeticitate. Dar să vedem o poezie redată aproape în întregime, „Am aÅŸteptat să-mi treacă ciclul”: „Am aÅŸteptat să-mi treacă ciclul/ să pot intra în biserică/ e liber acolo unde/ ar trebui să fie bărbaÅ£ii/ mai mult de asta m-am aÅŸezat în dreapta// sfinÅ£ii pictaÅ£i se rotesc de jur împrejur/ÅŸi eu ameÅ£esc/până la icoane păşesc în gol/ sărut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbenă/ ca niÅŸte degete de fumător// (…)// mă legăn pe niÅŸte paÅŸi împiedicaÅ£i/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane”. Cum se vede, rujul de pe icoane nu trimite defel la o blasfemie, la o luare în derâdere a sacrului, cum ar putea crede cineva urmărind doar titlul volumului – ÅŸi cum pare a crede însuÅŸi unul dintre cei trei semnatari ai textelor de pe coperta a patra; da, un volum care recurge la tot ce trebuie ca să facă bună impresie, inclusiv un compact disc cu vocea autoarei, dar aici e mai degrabă o marcă a seriei lansate de Cartea Românească girată de Polirom -, ci semnifică felul în care sacrul se mânjeÅŸte de contactul cu fiinÅ£ele de carne ÅŸi sânge care suntem. Cum ar putea fi o blasfemie când poeta se duce la biserică numai după ce a ieÅŸit din starea de „necurăţenie”, atribuită de tradiÅ£ie femeilor aflate în cele câteva zile de ciclu menstrual ? E adevărat că odată înăuntru, ea alege să se aÅŸeze în partea rezervată de aceeaÅŸi tradiÅ£ie bărbaÅ£ilor, dar de ce să nu admitem că aÅŸa cum se presupune fiecărui bărbat o trăsătură feminină, în grad mai mic sau mai mare, ÅŸi unei femei i se poate admite o trăsătură masculină ?! Că nu e vorba de vreo mare erezie o spun destul de lămurit ÅŸi ultimele versuri ale
poeziei: „acasă/ mă gândesc cum arde lumânarea/ cum Dumnezeu împarte/ viii ÅŸi morÅ£ii”. Acestea, de fapt, se numără printre foarte puÅ£inele versuri care depăşesc nivelul strict al umanului, al cotidianului, al observaÅ£iei directe, nemijlocite de interpretare, de o viziune, de o filozofie.
Altfel, cartea constituie o biografie suigeneris, de la zămislirea copilului care va deveni într-o zi autoarea Rujului pe icoane, la anii din braÅ£ele mamei – mama fiind prezentă adesea în versurile Liviei RoÅŸea, fie ÅŸi numai ca amintire -, la anii de la grădiniţă, ÅŸcoala, facultatea, dragostea, „licită” sau secretă („De la 20 de ani ÅŸtii/ discreÅ£ia cu care trebuie să iubeÅŸti/ un bărbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/ geanta cu haine pentru o noapte/ cumpăiăturile făcute împreună/ pentru familia lui// de ce un bărbat doar pentru tine ÅŸi depresiile tale/ când verigheta/ îi stă ascunsă în torpedou/ când/ cumpără tot din florărie/ pentru tine ÅŸi/ colegele tale studente// Sufletul tău/ apa Oltului primăvara/ plină de peÅŸti morÅ£i/ cu burta albă în sus”) ÅŸi, în fine la copilul care se zămisleÅŸte în trupul celei care scrie ÅŸi care se naÅŸte, încălzit de o dragoste care nu se exprimă în cuvinte („arfi suficient să miroÅŸi aÅŸternutul/ ai ÅŸti că/ despre dragoste e vorba aici” – „în patul mic de o singură persoană”).
Nu trebuie omise motourile din Robbie Williams, de care autoarea face uz, obsesiv marcate de cuvintele J’m scum… I come undone”. Nu chiar în paranteză fie zis, ar fi trebuit să le traducă. AÅŸa, doar cei care au cât de cât acces la limba engleză vor deÅ£ine ÅŸi această cheie, importantă, totuÅŸi, pentru carte ÅŸi pentru, până la urmă, estetica ei.
Poezia Liviei Roşea se referă la fapte şi situaţii lipsite de lirism. Decupajul, care face în fond, figură de proză poetică prin sărăcia mijloacelor tipice poeziei, le impregnează cu lirism. în cele din urmă, frust, sărac în cuvinte, simplu, acesta probabil că e modul în care generaţia actuală de tineri îşi exprimă sensibilitatea.
RADU VOINESCU